PROLOG

 

Am văzut-o prima dată în gara Paris Montparnasse, unde amândouă așteptam trenul spre Bayonne. Este foarte posibil ca ea să nu mă fi remarcat pe mine, pentru că eram o figură comună între atâția europeni de pe peron. Dar eu am văzut-o, micuță, cu părul negru, tuns foarte scurt, cătând în spate un rucsac ce părea chiar cât ea de mare. Toată era îmbrăcată în negru, numai rucsacul era de un roșu strălucitor, îl vedeai de departe. Părea derutată de mulțime și de zgomot, dar s-a văzut că asta era numai o aparență. Căci în timp ce eu m-am învârtit amețită să găsesc numărul vagonului, ea l-a așteptat pe peron exact în locul în care s-a deschis ușa.

Apoi a urcat, aruncând dintr-o singură azvârlitură de braț rucsacul greu în polița de deasupra capetelor. M-am făcut că n-o mai văd și mi-am văzut de ale mele, mai ales că stăteam în TGV alături de un francez care se foia încontinuu, ba ca să mănânce niște patiserii de la Paul, ba ca să se uite la un film, ba ca să-și omoare plictiseala cu o frichineală obositoare.

Mi s-a băgat iar în seamă în gară, la coborâre. Avea același aer derutat, parcă încremenise în secunda de la plecarea din Paris. Am știut că merge și ea pe Camino, dar n-aveam încă reflexul de a vorbi lejer cu oamenii, eram „orășenizată” din cap până-n picioare, cu toate filtrele, ecranele și scuturile pe poziție. Trenul spre St. Jean a fost o minunăție : un fel de mocăniță mai emancipată, cu un singur vagon – Doamne, ce-aș mai vrea să merg încă o dată cu trenul ăla… Dar fără oboseala unei zile de avion-autobuz-metrou-tren, fără alergătura din Paris, fără emoția pierderii legăturilor și fără greutatea aia uriașă pe care urma s-o port pe umeri treizeci și mai bine de zile. N-am însă certitudinea că, în alte condiții, călătoria de la Bayonne la St. Jean ar mai avea același farmec.

Când am coborât la destinație, lumea se schimbase. Ceva plutea în aer, casele păreau la fel, dar sigur nu erau înfipte în pământ, oamenii se uitau unii la alții cu un alt fel de privire și mi s-a părut că mi-a zâmbit. Nu-mi dau seama cum, dar nimeni nu se întorcea după rucsacul ei roșu. Părea să treacă printre noi toți nevăzută, sau să n-o văd decât eu.

Am apucat drumul spre miezul satului. Curgeau oameni din toate părțile, dar eu mă țineam după ea, fascinată de rucsacul roșu și de siguranța cu care pășea, punând picioarele unul după altul. Nu știam cum o cheamă, așa că mi-a venit în minte să aș putea să-i spun, deocamdată, Ikebana. S-a oprit în dreptul unei pensiuni, a intrat și a întrebat într-o engleză europeană destul de împiedicată:

– Aveți vreun pat disponibil?

Așa că am rămas și eu acolo. Francezul de la tejghea n-avea niciun chef de noi, dar făcea conversație cu mult talent de negustor. Am plecat să luăm „credențialele”, carnetele alea în care o să colecționăm ștampile ca bezmeticii, cât o dura drumul. Ikebana și cu mine, umbra ei.

Și în seara aia de 2 august am aflat și cum o cheamă: Mioki, micuța japoneză budistă din Kyoto.

WP_20160801_002

 

ZIUA 1

 

Mioki nu putea pricepe în ruptul capului cum putea un bărbat să se epileze pe picioare într-o baie comună. Îl surprinsese acolo, intrând să se spele pe dinți înainte de culcare. Plănuia să adoarmă devreme, ca mâine să plece la cinci dimineața, deși își dădea seama că va trebui să aștepte micul dejun de la șase și jumătate. Dar planul era în capul ei, o să stea smirnă pe scaunul de la intrare, așteptând pâinea prăjită și ceaiul.

Când îl văzuse cu mașina electrică zumzăind pe gambe și pe coapse în sus, Mioki nu-și dăduse seama cum ar trebui să reacționeze. Să facă stânga-mprejur cerându-și scuze, sau să se comporte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat și să-și vadă de treabă. „Vezi că acolo nu ești la noi acasă”, îi spusese călugărul bătrân care o instruise pentru misiune, „trebuie să te porți ca ei”. Mioki studiase zile, săptămâni, felul de-a se purta al europenilor, dar neprevăzutul o lovise din prima seară. „Oare ce-ar face acum o femeie de-a lor?” se întrebase ea, încremenită în pragul ușii, fără să-și dea seama că se holbează ca un copil la o ciudățenie. Dar bărbatul, negricios, cu părul unsuros dat pe spate, părea să nici n-o fi observat. Își epila în continuare, cu atenție, fiecare bucățică de piele, împrăștiind păr peste tot. Scârbită, Mioki a făcut stânga-împrejur. Și-a luat sticluța cu apă și a ieșit, ca să se spele pe dinți într-o rigolă de la marginea drumului. Bine că făcuse duș de cum venise, nu mai avea motiv să intre în baie în seara asta.

Când s-a întors în dormitor, a mai înțeles un lucru ciudat: avea să doarmă alături de trei bărbați. Budismul o învățase să nu facă diferențe de sex, dar europenii aveau ceva straniu în comportament, de parcă mereu te trăgeau de mânecă să te facă atenți asupra lor. Lipsa asta de discreție o tulbura cumplit. „Întârește-te, abia începe”. Se așeză în pat, închise ochii și încercă să mediteze așa cum îi spusese maestrul ei: îndepărtează iluzia că gândurile îți vor lăsa vreodată mintea limpede ca apa de izvor. Gândurile nu pot pleca definitiv, așa cum nici cocorii nu zboară departe pentru totdeauna. S-a concentrat asupra respirației. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră.

O bubuitură a smuls-o din liniștea ei. Îmbrăcat doar în chiloți, negriciosul își terminase dușul. Mioki s-a uitat la ceas: bărbatul ăsta stătuse în baie exact o oră, timp în care își răsese părul de pe trup, horcăise, tușise, scuipase, se săpunise cu zgomot, fluierase, cântase, se frecase energic cu prosopul, gâfâind și icnind, iar acum venise în dormitor, trântind ușa. Spre groaza ei, Mioki l-a văzut apropiindu-se de ea.

– Vrei să te culci acum? a întrebat-o el, într-o engleză groaznic de stâlcită.

– Da.

Mioki nici nu se gândea să-i încurajeze conversația, dar pe negricios nu părea să-l încurce lucrul ăsta.

– Eu acum ies la masă…

„Doamne, sper că n-are de gând să mă invite…”

– …și voiam să-ți spun că o să te deranjez când mă întorc.

– Nu-ți face griji, dorm buștean, poți să te întorci și-n zori.

Mioki s-a înfuriat pe grosolănia ei. Era speriată, de aceea reacționa așa. Dar, în mod bizar, europeanul a zâmbit.

– Ok, bine atunci.

S-a întors pe călcăie și a plecat, lăsând-o pe micuța japoneză țintuită locului. „Deci dacă mă jignește cineva în felul ăsta, pare firesc să nu mă supăr câtuși de puțin. Probabil că pentru ei nu contează”, și-a spus ea. „Ba chiar părea că se-amuză”. Contrariată, s-a strecurat în sacul de dormit și și-a început incantațiile tăcute. Avea nevoie să-și liniștească mintea și sufletul pentru aventura care urma să înceapă a doua zi.

WP_20160802_003

WP_20160802_005