wp_20160902_019

Am terminat deja de zece zile călătoria mea pe Camino. După 31 de zile și aproximativ 800 de kilometri, am ajuns la capăt, în fața catedralei din Santiago de Compostela. Acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama de adevărata dificultate a acestui drum, de încercările lui, de probele pe care le-am trecut – și mă gândesc că, dacă le-aș fi știut de la început pe toate, nici n-aș fi început călătoria.

De aceea o să răspund mai întâi la întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în ultima vreme și pe care, vă spun sincer, o găsesc foarte neplăcută:

  1. L-ai mai face o dată?

Nu. Dacă mă întrebați acum, nu, nu l-aș mai face. Este o uriașă încercare fizică și psihică, pe care o treci o dată, nu trebuie s-o treci de o sută de ori doar fiindcă e lumea curioasă să vadă ce-ai face a doua, a treia, a o suta oară. Sigur ar fi mai ușor; am învățat multe, n-aș mai repeta aceleași greșeli, aș face lucrurile mai bine, poate n-aș mai înota împotriva curentului. Dar întrebarea nu mai vreau s-o aud acum. Vreau să mă bucur în liniște de ceea ce am făcut deja, nu să mă gândesc dacă și cum aș mai face încă o dată drumul.

  1. Ai găsit ce căutai?

Eu n-am pornit cu gândul de a găsi ceva. Dar întrebarea este corectă. Chiar și fără să cauți, tot găsești. Unii au o iluminare divină, alții cad în meditație yoghină, alții se bucură, sunt fericiți, împăcați, liberi, liniștiți. În ceea ce mă privește, clarificările au venit DOAR ca urmare a faptului că, având atât de mult timp cu mine însămi, am avut timp să răsucesc lucrurile pe toate fețele și unele dintre ele s-au lămurit. Ca orice om, am propriile întrebări și dileme. Camino mi-a oferit timpul acela de calitate pe care, în fuga noastră, nu-l mai găsim. N-am plecat pentru asta, dar îmi pare bine că am obținut-o.

  1. Este greu?

Da, este foarte greu. N-o să-i cred niciodată pe cei care spun că e ușor. N-are cum să fie ușor: peste 25 de kilometri zilnic, cu rucsacul în spate, prin praf și căldură, în condiții de multe ori teribile de dormit și de igienă, departe de confortul comun al omului obișnuit – poate că cei care spun că e „ușor” confundă noțiunea cu „provocator și plin de satisfacții”. Fiindcă este plin de satisfacții, dar greu. Și trebuie să te aștepți la asta.

  1. Te-ai antrenat?

Da, m-am antrenat. 300 de kilometri, cu dealuri și văi, pornind de la o condiție fizică de alergătoare medie pentru categoria mea de vârstă. Dar ce-am găsit pe Camino a depășit antrenamentul. A fost de zece ori mai greu.

wp_20160902_022 wp_20160902_024

  1. Ce-ți trebuie ca să reușești și să ajungi la capăt?

Între a spune că vrei să mergi pe Camino și a fi cu adevărat motivat și pregătit să mergi este o mare diferență. După mine, există câteva categorii de oameni care au ce le trebuie ca să ajungă la final:

  1. Cei care plutesc tot timpul la suprafața lucrurilor și le iau pe toate în ușor. Nu mă refer aici la superficiali. Mă refer la acei oameni care au optimismul peste medie, cei care zâmbesc (aproape) mereu, oricât de greu ar fi, cei pe care greutățile nu-i sapă la rădăcină, non-impulsivii, oamenii relaxați mai mult decât ceilalți. Nu-i cazul meu.
  2. Cei motivați de o cauză. Fie religioasă, fie umanitară, fie de orice altă natură, și finanțarea sau susținerea cauzei depinde de finalizarea acestui drum. Aici intră și categoria convingerilor de orice fel. Eu nu-s nici în segmentul ăsta.
  3. Sportivii. Camino este un loc excelent pentru o vacanță activă și/sau pentru încercarea forțelor. Întâlnești deopotrivă oameni în vârstă, care merg numai cinci zile, cu un număr mic de kilometri, și tineri foarte sportivi, într-o formă fizică excelentă, care merg 40-50 de kilometri și termină toată călătoria. Nu sunt printre ei.
  4. Încăpățânații. Ăștia sunt cei care nu acceptă nici măcar ideea că e posibil să nu termine ce-au început, nu vor putea să doarmă nopți în șir cu gândul la ceea ce lor le pare a fi un „eșec”. Da, categoria mea :-).
  5. Că tot am pomenit, există eșec pe Camino?

Se leagă de anterioara și e o întrebare foarte bună. Nu, de fapt nu există eșec. Fiecare face drumul în ritmul lui și după propria vrere. Nu trebuie să termini sau să începi dintr-un punct anume, faci cum vrei. Nu trebuie să-l parcurgi pe tot dintr-o dată, poți să-l faci în mai mulți ani. Te poți opri oricând, poți lua autobuzul între două orașe, poți să te întorci și să faci o etapă rămasă restantă de anul trecut, treaba ta. Camino e drumul fiecăruia, nu al turmei.

  1. Ai vrut să renunți?

Da, de câteva ori. Culmea, nu când a fost greu, ci când mi s-a părut că această călătorie rămâne fără sens. Dar încăpățânarea m-a făcut să o duc până la capăt.

  1. Care e cel mai frumos lucru pe Camino?

Zâmbetul oamenilor. Acolo îi redescoperi valoarea. N-am pomenit în viața mea atâtea zâmbete. Niciodată. Zâmbetele autentice ale oamenilor sunt o minune adevărată, îmi pare rău că n-am știut până acum.

  1. Care e cel mai greu lucru pe Camino?

Sunt multe dificile. Dar cea mai grea este ultima sută de kilometri. Efortul adunat, oboseala acumulată, orizontul de așteptare ajuns la final, dorul de casă, epuizarea fizică și psihică, la care se adaugă ceva foarte neplăcut, componenta comercială și turistică a acestei călătorii. Pentru „certificatul” de pelerin, pe care îl poate obține oricine parcurge pe jos ultima sută de kilometri sau cu bicicleta ultimele două sute, vin pe drumul ăsta zeci, sute de oameni care nu au avut acces la spiritul de până arunci al acestei călătorii. Totul se schimbă în ultima sută de kilometri și eu, una, am făcut și această parte doar pentru că voiam să termin ce-am început. A doua oară n-aș mai face-o.

  1. Ce am obținut eu?

În afara concluziilor personale, am obținut și câteva lucruri „publice” :-).

Repoziționarea priorităților. Nu mă refer la cele de bază din viața mea (aici nu au intervenit mari modificări), ci la acele lucruri cărora la dădeam înainte atenție, fără ca ele să fie importante. Ne lăsăm târâți în dispute sau cauze care nu sunt ale noastre sau care sunt mărunte și lipsite de sens, pentru că în tăvălugul de zi cu zi uităm dimensiunile reale ale importanței. Pe astea le-am recăpătat și, odată cu ele, și un zen pierdut. Mi-e foarte bine.

Prețuirea umanității. Începusem să-mi pierd încrederea în specie. Când mergi pe Camino, în câteva zile reconstruiești ce ai rătăcit. Acolo nimeni nu contează pentru ce este în „viața reală” (să-i spunem așa, deși nu știu care e aia reală, de fapt…), ci pentru calitatea lui de om. E singurul lucru care contează și singurul după care ești evaluat. Nu are nicio importanță ce funcție ai sau n-ai, câte și ce mașini conduci sau nu conduci, câte și ce case ai sau n-ai, câte și ce firme, câtă și ce educație. Ești zero dacă nu ești om și dacă nu arăți asta și celorlalți. Ești respins ca un corp străin, ca un microb. Este dezintoxicarea perfectă de tine însuți și de imaginea ta despre tine, este o redefinire a propriei condiții și a ceea ce vrei să fii și să arăți că ești de atunci înainte. Camino este detox, după părerea mea necesar tuturor, măcar o dată în viață.

Forță. După ce faci Camino, puține mai par imposibile. Camino este în fiecare zi o încercare fizică și psihică și te testează în cele mai diferite moduri. Felul în care reziști și mergi mai departe îți va spune ceva despre tine. Nu mereu de bine, nu mereu confortabil. Important este să iei aceste lucruri, să te uiți la ele, privindu-le drept în față, și să decizi ce vei face cu fiecare – arunci sau păstrezi. Și după ce ai aruncat, să nu-ți pară rău, iar după ce ai păstrat, să știi că ai ales bine. Ai mult timp, deci nu trebuie să te grăbești în decizii. Mie îmi pare că cele de pe Camino sunt definitive, dar am fost destul de încercată încât să știu și că ar putea să nu fie :-)

ÎN CONCLUZIE, Camino este un drum cu suișuri și coborâșuri atât în afară, cât și în tine, atât pentru trup, cât și pentru suflet. Cel mai important, în cazul meu, a fost ca mintea să rămână întotdeauna perfect lucidă, ea e fost responsabilă cu echilibrul trupesc și sufletesc. Și da, mintea mea și-a respectat partea de înțelegere și nu m-a trădat. Au fost zile în care numai cu ajutorul ei am ajuns la capăt, au fost nopți pe care cu ajutorul ei le-am traversat cu bine. Mintea rămâne, probabil, cea mai importantă avuție a mea.

În propriul Camino, vă veți descoperi fiecare averile.

PS. Și mica „avere” practică, cele câteva lucruri care m-au slujit cu credință și fără de care călătoria ar fi fost mult mai complicată. Tot avutul meu lumesc pentru 31 de zile :-).

wp_20160901_015